vineri, 31 august 2012

si omul e tot un fel de animal

Am citit azi o chestie care mi-a placut mult:
Ursii sunt cele mai periculoase animale pentru dresor, fiindca in ochii lor nu se vede niciodata furia.
Deci... ursul nu e periculos doar prin statura lui, ci prin faptul ca e imprevizibil, iar reactiile lui nu pot fi usor anticipate. Cred ca si la om e tot asa pentru ca fizicul (oricat de impunator ar fi el) ne atrage atentia doar la inceput si ne poate impune frica sau nu doar in primele minute in care cunoastem sau vedem un om. In momentul in care el deschide gura si incepem sa-l cunoasteam, sa-i atasam etichete, parca incepem sa fim mai stapani pe situatie si sa stim cum sa-l lucram cu el sau cum sa-l "dresam".
Daca la urs furia pare a fi sentimentul care declanseaza cele mai agresive reactii, la om care ar putea fi? Frustrarea? Dezamagirea? Ura? Din cauza lor, unii oameni care par a fi impliniti, ascund poate in ochii lor o serie de neimpliniri care nu sunt cunoscute de prea multi; si in ceea ce ii priveste, ne intrebam adesea "Da' el ce are de-i suparat? Ce-i lipseste?"
Din acest motiv, asemeni unui dresor, vom incerca sa il intelegem pe cel de langa noi, fara a-l invidia pt unele chestii pe care le are.

:)
sursa foto

vineri, 24 august 2012

mi-a placut



Cand vine cate-o zi mare, cand vrand-nevrand iti faci bilantul, vezi cat de multi au plecat din viata ta. Unii s-au dus, s-au mutat de la noi, pe altii i-am dat noi afara din viata noastra. La cei dintai te gandesti cu parere de rau, dar si cu impacare, ca-n fata inexorabilului; la ceilalti cu amaraciune ca n-au stiut sa-si pastreze locul in inima cui ii primise.” (Ileana Vulpescu)

luni, 13 august 2012

Cum ne vindem istoria?


Weekendul precedent am fost plecata la Sighisoara. Este evident faptul ca orasul impresioneaza turistul (un obisnuit al aglomeratiilor urbane) prin linistea din Cetate si prin incarcatura istorica a cladirilor, a locurilor. Acesta pare a fi un lucru sesizat si de comerciantii de toate soiuri, intrucat inca de la intrarea in Cetate se percepe o taxa de 15 lei/zi pt fiecare masina care intra, bani din care nu ti se garanteaza nici un loc de parcare, nu ti se asigura nici paza masinii si banii nici nu intra in fondul Primariei pt restaurarea cladirilor. Micii comercianti sunt pe toate strazile oferind inspre vanzare tot felul de lucruri care au mai mult sau mai putina legatura cu specificul zonei. Locurile de cazare se pot gasi la orice pas (evident ca tot in Cetate), cele mai multe din cladiri (declarate Monumente istorice) fiind transformante acum in pensiuni.
Dincolo de semnificatia zonei, reiau la intrebarea din titlu: cum ne vindem istoria? E adevarat ca perceperea unei taxe pt accesul cu masina in zona istorica este o masura de salutat, insa cred ca nu din partea unui particular care nu investe din banii respectivi in restaurarea zonelor istorice. Imi place ideea de a avea de unde sa cumperi suveniruri, dar mi-as dori ca unii comercianti sa fie mai inventivi, nu sa gasesc aceleasi bratarele, brelocuri sau magneti de frigider si la Sighisoara, si la targul de la Sfanta Parascheva de la Iasi. Iar Monumentele istorice... e fain sa ne mandrim cu ele, dar parca nu prea a fi nimic istoric intr-o cladire proaspat renovata, data cu un var de culoare verde-deschis.
Comparativ cu Sighisoara, ma gandesc ca in Iasi avem totusi avantajul de a avea cateva obiective istorice ferite de accesul cu masina si adresate parca mai mult pietonilor (cum e strada Lapusneanu, mai nou zona din jurul Palatului Culturii si Bulevardul Stefan). In rest, nu-mi vine in cap nici un obiectiv pt care sa se perceapa o taxa pt accesul automobilelor.



sursa foto: arhiva personala

sâmbătă, 4 august 2012

un moment de lectura

Ceva ce mi-a lipsit destul de mult in cei trei ani de facultate a fost timpul liber dedicat lecturii. Parca avida de citit, am reusit ca in luna care s-a scurt de cand am terminat cu licenta si pana acum sa citesc 4 din cartile noi care erau in casa.
Nu am pregatirea sau competenta necesara pt a face recomandari (mai ales literare), dar de data acasta fac o exceptie. E vorba despre Nevroza balcanica, o carte ce cuprinde o serie de eseuri care sustin ideea unei modelari culturale a inconstientului. Este usor de citit pt toti cei pasionati de psihologie si este interesanta pt ca prezinta o serie de caracteristici ale popoarelor balcanile (deci implicit si ale romanilor) sau descrie o serie de personalitati culturale relevanta pt tema. Cartea este poate putin cam prea psihanalitica pt gustul meu, dar este clar ca este foarte marcanta amprenta autorului. Este cu siguranta o carte care reuseste sa ne aduca multe "aha!-uri"/explicatii despre noi (ca un tot unitar, dar si individual), insa reprezinta tot odata si o colectie de eseuri care, din cauza ca sunt destul de scurte, explicatiile par sa necesite unele suplimentari.

Tema pt acasa intrebarea: suferim de isterie sau avem unele conflicte narcisiste?

joi, 2 august 2012

poezie

Cautand ceva pe net, am dat peste aceasta poezie pe care am citit-o prima data in perioada liceului si tin minte ca mi-a placut la nebunie:

Era băiat frumos la chip şi blând,
El a venit acasă azi oftând;
Şi mamă-sa, văzându-l supărat,
L-a strâns la piept, pe ochi l-a sărutat
Şi-a zis, privind cu drag în ochii lui:
Tu ai ceva pe suflet şi nu-mi spui!
Parcă te temi că-ţi mustru gândul tău,
De ce nu-mi spui? Nu vezi cât eşti de rău!
Şi ea plângea, cum plânge fiul mic,
Şi-a plâns şi el, şi n-a răspuns nimic.

Să-i spuie mamei! Da, când a plecat
De la iubita lui, el revoltat
Venea nebun şi dus d-un singur gând
S-ajungă lângă mă-sa mai curând,
Să-i spuie tot! Dar când a fost în prag,
A stat pierdut în loc o, laşul ce-i!
Azi îl ardea privirea cald-a ei,
Şi braţele-i, care-l strângeau cu dor,
Azi îl durea îmbrăţişarea lor,
Şi toată vorba mamei îl durea
Şi silnic el s-a smuls de lângă ea.
El a fugit de mă-sa. Abătut,
O-ntreagă zi pe lunci el s-a pierdut
Şi la iubita lui el se gândea,
Şi la cuvintele ce le-a zis ea:
Eu voi iubi pe unul dintre toţi;

Din pieptul mamei tale, dacă poţi
Să-mi dai tu inima al meu vei fi!
Voiesc un talisman! De voi iubi,
Să fiu iubită! Vreau să ştiu cum eşti,
Eu cer un sirigur semn, că mă iubeşti!
Şi el s-a îngrozit de-acest cuvânt!
Ea-şi bate joc de ce-avea el mai sfânt,
Şi, ca d-un demon, el s-a rupt de ea,
Dar o iubea nebun, el o iubea
Mai mult acum fără-nţeles
Vorbea cu sine, şi gemea mai des;
Şi se-ngrozea de gândul că-ntr-o zi
Această fată-l poate birui.
Să-şi piardă mama-n chip atât de laş,
De doua ori să fie ucigaş!
Şi-a doua zi s-a dus şi-a întrebat
Pe draga lui, dar ea şi-acum i-a dat
Răspunsul vechi. şi el gemea plângând
Şi nu putea să fugă d-acest gând
Şi nouă nopţi cu gândul s-a zbătut
Şi-n urmă-a dus iubiteice-a cerut.

El n-a putut să plângă şi-ar fi plâns,
În mână tremurat ţinea, dar strâns
Odorul drag, o inimă şi-a cui?
Aceasta este răsplătirea lui!
Ea l-a iubit, ca ochii ei, şi blând
Plângea şi ea, când îl vedea plângând,
Şi şi-ar fi dat şi capul pentru el:
Şi-acum o răsplăteşte-aşa mişel!
El nu mai are mamă! El a pus
Iubirea unei fete mai presus
D-a mamei lui - ce mult a dat
Şi-n schimb el nu ştia ce-a cumpărat!
Fiori simţea cum îl îneacă reci;
Îi răsunau blestemele de veci
A mamei, numai şoapte fără glas,
El o simţea venind cu pas de pas
Pe urma lui, el o vedea plângând
Cu degetul spre dânsul arătând
Şi-atunci, d-atâtea gânduri abătut,
Împleticindu-se, el a căzut
În drum, ţinându-şi talismanul strâns
La piept. şi-un glas amestecat cu plâns
A răsărit atunci înduioşat
Şi plin d-o milă dulce l-a-ntrebat:
Tu te-ai lovit, iubitul meu? Să-mi spui!

Era inima moart-a mamei lui.

(George Cosbuc - Inima mamei)

sursa foto

miercuri, 1 august 2012

Nevoia de a controla

Voi incepe cu o intrebare total neindicata pentru  terapie: De ce simtim nevoia de a-i controla pe ceilalti sau de a controla o situatie? Raspunsul poate fi:
  • pt ca asta ne face sa ne simtim mai puternici
  • pt ca asta ne da iluzia ca aveam situatia sub control
  • pt ca asa putem suplini niste lipsuri pe care le-am suferit in trecut
  • pt ca nu cunoastem situatia sau persoana
Urasc ca atunci cand lucrez sau fac ceva sa fie cineva la spatele meu care sa-mi sufle in ceafa si sa-mi verifice fiecare miscare.
Urasc sa fie cineva care sa-mi spuna mereu "trebuie sa faci asa" sau "de ce ai facut asa si nu altfel?". La prima remarca, raspunsul e simplu (si aduce iar a replica din terapie): "cine spune asta?", iar la a doua e si mai simplu "pt ca asa am vrut si am gandit eu!".
Poate e o intoleranta a mea la critica (sau la feedback daca suntem mai draguti), dar mie imi place sa fac eu o treaba de la un cap la altul, sa ma lovesc cu capul de pragul de sus atunci cand ceva nu e bine si doar cand nu sunt sigura pe ceva sa cer ajutor.
Dar e ciudat ca imi place sa fiu mentor pt cei care incep aceleasi lucruri ca si mine, sa le impart din lucrurile pe care le-am invatat eu si imi place sa dau feedback.
De-alungul vietii, suntem mereu controlati:
  • pentru scoala, parintii ne controlau la teme
  • la servici, superioarii ne controleaza sa ne facem bine sarcinile
  • in relatia de cuplu, partenerii se controleaza intre ei din teama de infidelitate
  • la batranete, copii isi controleaza parintii pt a se asigura ca sunt bine
  • cu totii de Divinitate (:D)
Si atunci, nu ne mai putem purta singuri de grija sau ne indoim doar de capacitatea celorlalti de a-si controla propriul comportament?

sursa foto